Teoria polivagalǎ
psihologescu19 iun. 2021
Teoria polivagalǎ
Teoria polivagală: siguranță, supraviețuire ori moarte?
Faptul că există o legătură foarte strânsă între corpul nostru fizic și corpul psihic nu mai este de mult un mister.
Organismul uman atât de complex funcționează pe baza sistemului nervos, din care o parte este condusă de sistemul nervos autonom. El este cel asigură procese fizice inconștiente, precum respirația, ritmul cardiac, temperatura corporală, presiunea sangvină, digestia, dilatarea și constricția pupilelor, excitația sexuală, precum și alte procese care ne țin în viață nu doar în situații de pericol, ci în fiecare secundă în care trăim. Am precizat despre situațiile de pericol, deoarece tot acest sistem este cel implicat în stările de anxietate și atacuri de panică.
Procesele inconștiente menționate mai sus au loc atunci când creierul nostru percepe un pericol extern sau intern, tocmai de aceea atacurile de panică pare că se declanșează uneori fără niciun sens, deoarece sistemul nostru nervos se activează singur, în mod inconștient pentru noi, cu scopul de a ne păstra în siguranță.
Însă sistemul nervos autonom nu se ocupă doar cu a ne păstra în siguranță, prin diviziunea numită sistem simpatic, care activează strategia de ”luptă sau fugi”, ci se ocupă și cu pregătirea organismului pentru odihnă, prin reducerea ritmului cardiac, stimularea fluxului de sânge spre organele sexuale și stimularea digestiei (sistemul parasimpatic). Practic, sistemul nervos autonom se ocupă cu accelerarea și frânarea organismului nostru, în funcție de caz.
Înțelegerea sistemului nervos autonom a devenit mai clară la mijlocul anilor 90, când Stephen Porges a dat naștere teoriei polivagale. Porges a descoperit faptul că nervul vag (nervul cranial X) este cel mai lung nerv al SNA (sistemul nervos autonom) și este principalul element al sistemului parasimpatic, el este responsabil de frânarea organismului. Teoria poartă numele de ”polivagală” deoarece nervul vag (vagus în latină înseamnă ”hoinar”) folosește două căi distincte care funcționează diferit: calea ventrală și calea dorsală.
Calea ventrală se ocupă de funcționarea inimii și a plămânilor, urcând deasupra trunchiului cerebral, ceea ce face ca tot nervul vag să controleze și mușchii faciali, formând o structură numită de Porges ”Sistemul de Angajare Socială”. Fibrele acestei căi ventrale sunt puternic mielinizate (mielinizarea începe din ultimul trimestru de sarcină și se finalizează la finalul primului an de viață), îmbrăcate într-o substanță grasă, ceea ce facilitează transmiterea rapidă a informației. De aceea atunci când ne este foarte frică și simțim că ne crește pulsul și respirația devine foarte rapidă și sacadată, este vizibil de către cei din jur că ceva se întâmplă cu noi. Această cale leagă ritmul cardiac și respirația de modul nostru de masticare, urechea medie, laringe, faringe, expresiile faciale și chiar și întoarcerea capului.
Calea dorsală coboară sub diafragmă și se ocupă de organele digestive. Fibrele acesteia nu sunt mielinizate deoarece ele reprezintă o formă primitivă a elementelor căii ventrale. De aceea de multe ori simțim în stomac anumite emoții, însă nu le putem da neapărat un nume. Acestea sunt informații care se transmit lent, dar care au o semnificație importantă pentru adaptarea noastră la mediul intern și cel extern.
Pe lângă aceste două căi ale nervului vag, Teoria Polivagală are la bază și alte două concepte: neurocepția și ierarhia răspunsurilor. Neurocepția este diferită de percepție prin faptul că aceasta se produce la un nivel mult mai profund, dincolo de procesul conștiinței. Deși nu implică cortexul, este tot o formă de percepție, una inconștientă.
Conceptul de neurocepție se referă la felul în care SNA percepe și diferențiază indicii de siguranță, pericol sau chiar amenințare cu moartea, preluându-și aceste informații din propriul corp, din mediu sau relațiile cu ceilalți. Este precum un radar permanent activ care poata schimba imediat starea psihologică. Practic, organismul uman răspunde prin frică și/sau furie, înainte să ne dăm seama.
Ierarhia răsounsurilor se referă la faptul că SNA răspunde la indicii menționați mai sus prin trei căi: angajare socială (calea ventrală), mobilizare (sistem simpatic) și imobilizare (calea dorsală). Prin metafora scării a lui Deb Dana, înțelegem că în cazul unui pericol, organismul reacționează mai întâi prin căutarea celorlalți. Apoi, dacă nu primește suport sau este agresat, organismul coboară o treaptă și activează sistemul simpatic prin ”luptă sau fugi” și dacă nu poate suporta nici asta și nu oferă supraviețuirea, ajunge la ultima treaptă, cea a căii dorsare, prin care organismul se deconecteaza de mediu, psihicul se disociază, ducând la amorțeală, îngheț, absență sau chiar leșin.
Și totuși... la ce ne ajută să cunoaștem teoria polivagală?
Teoria polivagală contribuie la auto-cunoașterea noastră, ca indivizi și ca specie. Înțelegând felul în care funcționează organismul nostru, putem înțelege faptul că multe din reacțiile noastre apar la nivel chimic și sunt un răspuns firesc la toate experiențele trăite de noi până acum. Fiecare întâmplare și fiecare reacție ale noastre sunt întimpărite în creierul nostru, până la nivel neuronal, ceea ce dă naștere la reacții ale corpului nostru și re-interpretări inconștiente ale acestora.
Astfel, putem să ne privim pe noi înșine cu mai multă empatie și compasiune, atunci când ne dăm seama că multe din trăirile noastre nu înseamnă că e ceva în neregulă cu noi, ci că sistemul nostru nervos s-a format într-un anumit fel, un fel prin care se asigură că noi supraviețuim și funcționăm sănătos.
Ți-a plăcut acest articol?
